Noi romanii ne sacrificam continuu pentru partenera, copii, parinti, slujba din compania multinationala, pozitia de antreprenori, politica, prieteni si in final pentru societate.
Cand ne intreaba cineva de ce ne chinuim atat – de ce ne sacrificam in continuu – reflexul nostru dragi prieteni e sa negam si sa argumentam ca nu ne sacrificam, ca facem totul din placere, ca asa ni se pare normal.
Si nu mintim, asa ni se pare normal, pentru ca asta suntem invatati sa facem de cand suntem mici.
Parintii nostri s-au sacrificat sa mearga la munca cand noi stateam cu cheia de gat (sau cei mai norocosi – cu bunicii).
Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, Radu de la Afumati, Haiducii … toti s-au sacrificat pentru noi si pentru tara, iar sistemul scolar si cultura comunista ne expuneau la povestile lor de vitejie zilnic.
Jocul (care ne ajuta cel mai mult sa ne dezvoltam in varsta copilariei) trebuia mereu sacrificat pentru citi o carte care nu ne placea din programa scolara.
Tata se sacrificase la munca in zilele in care venea obosit acasa si nu mai avea energie sa se joace cu noi.
Mama se sacrifica la fiecare sarbatoare sau petrecere cu pregatirile si nu mai avea chef nici de noi si nici de invitatii pe care ii iubea in alt context.
Colegul s-a sacrificat (si a devenit erou) ca sa ia o nota mai mare la scoala sau ca sa ne depaseasca intr-o competitie – am aflat asta de la profesorii nostri.
Oricine avea merite facuse un sacrificiu.
Mai putin bunicii si toti cunoscutii mei din generatia lor – care erau fixati pe un alt set de valori si care nu sacrificau niciodata nimic uman. Modestia, experienta nefasta a perioadei in care tara era in razboi si ocupatie straina ii bloca oricum sa accepte orice idee de sacrficiu.
Bunicul meu mi-a vorbit o singura data despre sacrificiu: ceasul primit mostenire de la tatal sau a fost vandut pentru a putea plati costurile cu acoperisul casei in care locuieste si astazi familia mea (later edit: la o a doua citire am observat din paragraful asta cat de mult pretuiesc eu sacrificiul).
Eu recunosc. Viata mea este un lant de sacrificii.
Important e sa te asculti, nu sa vorbesti
Din pacate sacrificiul este despre mine ca om si nu despre cele materiale. Asa planific natural, asta simt ca e rolul meu principal, asa simt despre viata si asa povestesc despre ea. Cand nu am ceva pentru care sa ma sacrific “intru in panica” si caut repede un obiectiv nou. Cand ma intreaba cineva “Ce mai faci?” de obicei enumar o lista mare de eforturi facute pentru altii.
Evident ca e o prostie pentru ca o fac in mod repetat, nu ma ajuta (ba chiar ma afecteaza negativ), iar eu repet sa fac acelasi lucru de fiecare data.
Sa nu credeti ca ma lamentez cautand vina in ceilalti – e prostia mea, iar pentru gandurile si faptele mele sunt singurul responsabil.
Cel mai urat lucru e insa ca inoculez acest model de valori si copiilor mei, iar in ultima vreme intr-un mod din ce in ce mai intens si agresiv.
Am scris acest articol
- pentru mine: de obicei cand scriu nu uit si sper ca asta sa ma ajute sa nu mai fiu prost nici fata de mine si nici fata de copiii mei.
- pentru Alek, David si Zaris – sper sa inteleaga ca mi-am inteles greseala (macar cand vor fi mari) si sper sa nu pastreze valoarea asta gresita pe care am luptat sa o implantez in mintea lor de la o varsta frageda.
Ca sa intelegeti cat de grave pot fi urmarile implantarii unei valori gresite in educatia copilului priviti cu atentie filmul de mai jos:
Doamne ajuta!