Am rememorat astăzi zilele de început de an școlar din copilaria mea. Abia așteptam să plec dimineața spre școală, mai ales atunci când am fost “destul de mare” încât să pot merge singur sau cu prietenii din cartier.
Zilele răcoroase de 15 septembrie, trezitul la 06:00 dimineața, frunzele care cădeau deja din copaci. Totul era la fel în fiecare an. Și, an de an, mă bucuram enorm.
După ce viram prima la stânga din strada natală, urgența era să scap de buchetul ăla de flori înfășurat în celofan și cu staniol la cotor.
În clasa I, Tataie sau Mamaie au îndeplinit acest “calvar”. Da, părinții nu mergeau așa des la școală. Nici nu îmi amintesc un alt coleg care să își fi adus părinții până la școală pentru acest nou început.
În clasa a II-a, când am plecat prima dată singur, mi-a fost milă să îl arunc știind foarte bine câtă disperare era pe mama să îl cumpere (mergeam și eu cu ea, doar “îmi trebuia mie, nu ei”).
Am încercat să îl ofer primei doamne care mi-a ieșit în drum și am avut succes.
Noroc că nu era din cartier sau dintre cunoscuți. În 1990 informația circula mult mai repede ca acum. Cel puțin acolo, în cartier.
Ideea era să nu trec cu buchetul în mână de “gardul viu” al blocului de pe colț. Urma o casă și apoi blocul lui George. Cu George mă întâlneam să mergem împreună la școală, el ducea flori deși era mai mare cu două sau trei clase, eu nu suportam să le car. Mi-am închipuit mereu că dacă ajung cu florile până la el nu o să mă lase să mă descotorosesc de ele.
Mă incomodau mai rău ca o pereche de teneși chinezești la care s-a tocit talpa sub degetul mare de la atâta fotbal. Nu îmi aduc aminte să îmi fi fost rușine să merg cu flori sau să le ofer, nu a râs nimeni de mine și nici vreo altă traumă cu flori nu am. Cred că le simțeam pur și simplu în plus. Rememorând, pot compara senzația doar cu transportatul unei ghiulele legate de picior cum vedeam în filmele cu evadați din închisoare.
Clasa a III-a. Panică. Nicio doamnă la orizont. “Gardul viu” al blocului se termina, eu m-am oprit, dar nu venea nimeni. Strada era pustie. Poate am plecat prea devreme. Și am stat. Am așteptat, iar norocul mi-a surâs din nou. O doamnă care chiar părea sa nu fi primit flori de multicel. Răspunsul însă m-a răpus:
– Merci puiule, dar o să te certe când ajungi la școală.
Bun. Doamna m-a refuzat politicos. Am ales să le așez frumos în capătul gardului viu. M-am gândit că o să profite de ele altcineva. O mămică mai puțin norocoasă ca mama mea. Poate nu găsise florile acelea de care fiul ei avea atâta nevoie.
Întors acasă bunica se mira. Cineva aruncase un buchet cu flori, identic cu al meu, în gard. Ce urât, cât trebuie să fi alergat mama lui prin oraș să îl cumpere.
Clasa a IV-a. Identic. Doar că eu aveam deja glas și puțin tupeu. La replica bunicii am completat (din păcate sarcastic): “Da … , și nici învățatoarea lui nu s-a bucurat de florile ălea superbe… Erau ca ale mele, nu?”
Clasa a V-a. Mama a mers cu mine la școală. Eu am dus buchetul. Mama a mers cu mine până la ușa clasei. Eu i-am oferit ei buchetul. Ea m-a obligat să intru cu el. Și uite așa a primit domnul diriginte Enache flori de la un băiat în prima zi de școală din anul școlar ’95-’96.
A fost sublim. În Laboratorul de Fizică, 80% din colegi erau noi (45 am fost în clasă anul ăla). Un “nou început” cum nu se poate mai bun.
Astăzi, Zaris, fiul nostru cel mai mic, a început școala. O parte din timp i-am dus eu buchetul. Mi-a plăcut, e ca și cum am depășit o barieră, dar am simțit așa un fior pe șira spinării când Aleksandrina, soția mea, mi-a pus buchetul în brațe pe scaunul din dreapta al mașinii. Am scris articolul ăsta ca sa îi explic și ei de ce țineam buchetul ăla așa crispat. Rememoram.
David (11 ani), mijlociul și independentul, a aflat că doamna dirigintă lipsește aproximativ o lună. Scuza perfectă pentru a lăsa buchetul la florărie.
Alek (14 ani), cel mare și ascultător, a uitat să meargă la florărie, a sunat să ne anunțe. A făcut drumul înapoi spre florărie, a luat buchetul și doar el știe ce a făcut cu el.
PS:
Doamna învățătoare, Mihaela Olteanu (ex Proca), îmi pare rău acum că nu v-am oferit flori după clasa I. Le meritați.
Și de alergătura mamei prin oraș îmi pare tare rău. Dar sunt convins că m-a înteles perfect când m-am făcut mai mare. Florile nu îmi trebuiau mie.
Aleksandrina: mereu m-am simțit bine să fac pe jos drumul de la florărie până la tine. Cred că povestea de mai sus are legătură exclusiv cu școala.